• Program
• Muzică pentru flautul fermecat

RECITAL

În cautarea comorilor ascunse din vastul si adeseori putin cunoscutul repertoriu al muzicii pentru flaut si pian, Ionut Bogdan Stefanescu si Horia Mihail reusesc performanta de a aduce într-un prezent cvasi-haotic si marcat de facilul cotidian câteva din bijuteriile de gen. Carl Philipp Emanuel Bach, Ludwig van Beethoven, Joseph Haydn, Francois Devienne si Wolfgang Amadeus Mozart sunt “alesii” afisului din aceasta seara, reuniti sub titlul “Clasic V.I.P”. Ei bine, da, un demers aproape arheologic care-si propune sa reconfigureze reprezentarea ascultatorului contemporan despre o epoca insuficient sondata.

Ne aflam, asadar, într-un clasicism ale carui trasaturi definitorii sunt echilibrul proportiilor, lipsa excentricitatilor, discursul expresiv, moderat atât de caracterul eminamente melodic al flautului cât si de limitele discursului de tip clasic, ancorat în ideea de “justa masura”.

 

Prima piesa din recital, Sonata în sol major “Hamburgheza” de Carl Philipp Emanuel Bach, poarta în sine mesajul eliberarii compozitorului de canoanele rigide ale curtii regelui Frederic cel Mare, sub a carui obladuire s-a aflat pâna în 1768.

Ajuns la Hamburg si instalat în postul de capelmaistru lasat liber de nasul sau Georg Philipp Telemann, cel de-al cincilea nascut al lui Johann Sebastian Bach se adânceste în creatii religioase. Printre acestea se strecoara, însa, si opusuri “experimentale” pentru acea vreme, în acord cu noile idealuri estetice: trezirea pasiunii ascultatorului cu expresivitatea potrivita acestei cutezatoare tinte. Ceea ce în ultimul sfert al secolului XVIII purta calificativul generic de “arta galanta”. Voltaire a fost cel care a formulat o definitie a termenului galant: “cel care cauta sa placa”. Indubitabil, Sonata în sol major “Hamburgheza” face parte din aceasta categorie a muzicii post-baroce.

 

În lista de opusuri beethoveniene, Serenada pentru flaut si pian în re major op.41 apare ca fiind compusa în 1803. Perioada de maturitate, asadar, ce urma Sonatei Appassionata si Sonatei Lunii, precum si primelor doua simfonii si trei concerte pentru pian si orchestra. Ludwig van Beethoven era, deja, succesorul de drept al lui Mozart si Haydn în perceptia exigentului public vienez.

Sa nu uitam ca în 1802 compozitorul punea bara dubla a Sonatei Kreutzer, unul din opusurile definitorii ale repertoriului violonistic. De altfel, Serenada pentru flaut si pian în re major op.41 poate fi interpretata atât la flaut cât si la vioara, cu acompaniament de pian. Ramâne de stabilit care este varianta preferabila, însa nicio comparatie nu poate fi facuta în absenta termenilor. Interpretarea lui Ionut Bogdan Stefanescu cu Horia Mihail la pian ofera una din cele mai bune versiuni posibile.

 

Despre Sonata pentru flaut si pian în sol major de Joseph Haydn se stiu putine lucruri. Ceea ce înseamna ca cercetarea muzicologica va mai avea obiect în ce-l priveste pe prolificul compozitor austriac mult timp de-acum înainte. Se pare ca din ciclul sonatelor pentru flaut si pian, opt la numar, doar prima a fost compusa de Haydn initial pentru aceasta formula instrumentala. Restul de sapte sunt transcriptii realizate de discipoli ai maestrului dupa diverse alte opusuri. E aproape sigur ca Sonata a opta în sol major are ca sursa un cvartet. Probabilitatea ca transcriptia celor trei parti, Allegro moderato, Adagio, Presto sa fi fost realizata de Haydn însusi e mica, însa opusul a ramas consacrat în aceasta forma sub semnatura maestrului.

În relativ scurta sa existenta mundana, compozitorul si flautistul Francois Devienne a lasat posteritatii o numeroasa literatura pentru instrumente de suflat. Autor chiar al unei “Metode de flaut – Teorie si practica” aparuta în 1793, Devienne va fi redescoperit în calitatea sa fundamentala de compozitor de catre unul din celebrii sai conationali, la doua secole de la nasterea sa, în 1759.

 

Jean-Pierre Rampal a reunit într-o colectie de opt caiete sonatele pentru flaut si fagot, diverse lucrari camerale si nu mai putin de saptesprezece concerte. Datorita efortului lui Rampal, astazi Francois Devienne este supranumit “Mozart al flautului”. Un argument suficient pentru a-l regasi în programul din aceasta seara cu Sonata nr. 2 în re minor, Expressione, Adagio, Presto.

 

Ultima propunere a recitalului flautistului Ionuţ Bogdan Ştefănescu şi al pianistului Horia Mihail se adreseaza memoriei afective a publicului meloman. Mica serenada K.V. 525 de Wolfgang Amadeus Mozart este unul din opusurile care ne-au însotit pe cei mai multi dintre noi în parcursul prin lumea sunetelor. De aceea, alegerea “Micii serenade” ca lucrare de final a performantei de fata face parte din categoria “pour la bonne bouche”.

Va fi interesant sa experimentam versiunea flaut-pian a “slagarului mozartian”, cu atât mai mult cu cât întregul recital s-a desfasurat sub semnul “clasicismului bine-temperat”. Un demers interpretativ menit, poate, sa ne faca sa meditam, pe cei prezenti în sala de concerte a Radiodifuziunii Române, la echilibru si frumos, atât de necesare sufletului omului modern.

Ioana Marculescu

CONCERT CU ORCHESTRA
W. A. Mozart : Concertul în Do major pentru flaut, harpa si orchestra, K 299

În luna septembrie a anului 1777, Mozart a renuntat la postul sau de la Salzburg pentru o calatorie la Mannheim si Paris, realizata alaturi de mama sa. Cauta un angajament mai bun, dar va fi dezamagit. Scris în primavara lui 1778 pentru ducele de Guînes, un general si diplomat iubitor de muzica si fiica lui, care cânta la harpa si lua lectii de compozitie cu Mozart la Paris, Concertul implica doua instrumente pe care se presupune ca autorul nu le agrea prea tare. Cu toate acestea, lucrarea include numeroase idei tematice si a fost remarcata pentru verva si optimistul ei, pentru texturile limpezi si stralucitoare si delicatetea simtirii poetice. Scris pentru un ansamblu orchestral restrâns, Concertul se deschide cu un Allegro ce valorifica virtuozitatea ambelor instrumente. Flautul si harpa sunt tratate egal solistic si apar de asemenea în dialog cu alte instrumente. Gratiosul Andantino este, în opinia lui Alfred Einstein, „ornamental si senzual, dar nelipsit de profunzime emotionala“, iar Rondo-ul, în atmosfera muzicii franceze de salon, lejer si jovial.

Andreea Chiselev