Istoria muzicii cîntata la flaut

(interviu cu Ion Bogdan STEFANESCU)

"Flautul de Aur" - acesta este titlul turneului ai carui protagonisti sînt flautistul Ion Bogdan Stefanescu si pianistul Horia Mihail. Început pe 25 aprilie la Brasov, turneul cuprinde recitaluri la Pitesti, Resita, Bucuresti si Caracal. În repertoriu: piese de Bach, Mozart, Dvorak, Poulenc, Taktakishvili si Mower. 

De unde a venit ideea acestui turneu?

În ultimii ani, cîtiva colegi de-ai mei, muzicieni exceptionali, au pornit în turnee prin tara prezentînd anumite instrumente valoroase. Am considerat ca si flautul pe care îl detin e o bijuterie, e cel mai bun instrument din lume; nu e unicat, dar e unic în felul sau, caci e construit la comanda, special pentru mine, de o echipa care m-a ascultat si care mi-a urmarit stilul de interpretare. Nici în lumea viorilor nu exista doar un singur instrument Stradivarius, ci mai multe; totul depinde de cel care mînuieste acel instrument. Asa cum visul oricarui violonist e sa cînte pe o vioara Stradivarius, si flautistii îsi doresc sa cînte pe un flaut Muramatsu.

Cît de mult conteaza instrumentul pe care cîta un artist?

Instrumentul pune în valoare calitatile unui instrumentist bun. Pentru un muzician mediocru nu conteaza prea mult; doar un instrument bun nu îl va ajuta sa faca performanta. Dar, de la un anumit nivel în sus, chiar conteaza ce instrument foloseste. De cînd am început sa cînt pe acest flaut, s-au schimbat multe pentru mine. În primul rînd, s-a schimbat perceptia asupra sunetului. Flautele de aur - cum e acesta - au o proiectie mult mai ampla a sunetului. Ele au început sa apara în momentul în care în lume au început sa se construiasca sali de concert de doua, trei mii de locuri. Un flaut de lemn sau de nichel sau de argint ajunge mai greu spre ultimele rînduri. Însa acesta nu e singurul considerent. Cum spuneam, conteaza foarte mult cine cînta pe acel instrument. Eu unul, dupa ce am dobîndit anumite performante tehnice, am realizat cît de important e sa am un flaut bun.

În acest turneu cîntati în compania pianistului Horia Mihail. Cum colaborati cu el?

Cu Horia Mihail colaborez foarte bine. Este un muzician foarte bun, care are o intuitie muzicala extraordinara. În plus - asta e ceva rar -, are capacitatea de a se mula pe orice dorinta a partenerului si de a sugera anumite directii de interpretare fara sa provoace conflicte. Cel mai important pentru mine e faptul ca îsi poate asuma un repertoriu într-un timp foarte scurt.

Turneul se numeste "Flautul de Aur". Banuiesc ca repertoriul a fost stabilit pentru a servi în primul rînd flautului. Cum l-ati ales?

Nu cred ca acesta a fost criteriul principal, sa punem în evidenta flautul. Aceasta va fi mai degraba misiunea mea: sa demonstrez ca acest flaut nu întîmplator este de aur si are niste calitati cu totul speciale. N-o sa ascultati un recital în care flautul este vedeta permanenta, iar pianul are doar rol de acompaniament. Este un repertoriu care îi pune pe amîndoi muzicienii în valoare. Sînt lucrari camerale - ceea ce presupune ca toti cei implicati sa aiba acelasi nivel de întelegere muzicala, pentru ca lucrurile sa sune foarte bine împreuna.

Cîntati ca solist si în diverse formatii si ansambluri. Ce e diferit acum?

Acum sînt, poate, mult mai expus. Însa aceasta este formula de prezentare a abilitatilor interpretative: duoul. Esti complet descoperit, ambii parteneri simt asta si numai împreuna pot sa reuseasca. Într-un trio sau într-un cvartet, exista pentru fiecare dintre muzicieni cîte un moment de relaxare - în duo, trebuie sa fii mereu în alerta.

Ati cîntat pe mai multe scene din România si din lume. Cum este publicul de muzica clasica de aici?

E un public în mare parte avizat, dar si foarte conservator. Spectatorii sînt obisnuiti cu un anumit tip de repertoriu, cu predilectie romantic, pentru ca majoritatea pieselor compuse pentru instrumentele preferate ale publicului de azi - pianul, vioara si violoncelul - au fost scrise atunci. Bineînteles, si piesele clasice se bucura de stima publicului; de ceva vreme, gratie Festivalului "Enescu", a intrat în atentia publicului si muzica baroca. Ceea ce propunem noi însa e o incursiune de 90 de minute în istoria muzicii. Plecam de la Bach, care, pentru flaut, a scris o muzica destul de lejera. Apoi, Mozart, care a scris cîteva sonate pentru flaut si clavecin - niste piese de o profunzime extraordinara, chiar daca, de fapt, sînt foarte ludice. Muzica lui Dvorak este foarte bine primita în toate salile de concert - am ales o sonata pe care violonistii refuza sa o cînte caci li se pare usurica. În partea a doua, o sa cîntam compozitii din secolul al XX-lea. Începem cu Francis Poulenc, un compozitor rafinat si în acelasi timp plin de umor; apoi, o piesa de Otar Taktakishvili, un compozitor georgian care a scris o muzica de mare forta, aproape excesiva. În final am inclus o piesa de Mike Mower, un compozitor contemporan care a scris exclusiv pentru flaut. 

a consemnat Matei Martin